網紅的藏寶箱Doamne, cum au fost începuturile! Cât de greu mă rupeam în fiecare dimineață! Câte cafele am băut cu noduri peste noduri! Câte lacrimi au căzut în cafea…
Să îți lași copilul în brațele unui străin este la fel ca ați lăsa inima în mâinile unui necunoscut. De fapt, inima ta nu e la fel de prețioasă…
Am plâns în multe dimineți. Nu credeam că vom ajunge vreodată la acea minune: adaptarea.
Uneori, rămâneam la colțul grădiniței și indiferent ce copil ar fi plâns, puteam să bag mâna în foc că este al meu.
Paralizam pe loc. Nu mă puteam mișca. Pentru că nici la serviciu nu îmi venea să plec, cum să îl așa, acolo, pur și simplu și să îmi văd de viață?
Au urmat apoi răcelile. O săptămână la grădi, două acasă. Chiar și acum în ultimul an de grădi, deși a început grădinița de numai două săptămâni, a pescuit deja niște muci. Asta este colectivitatea.
Adaptarea a început de fapt, după perioada de răceli. A fost chiar mai greu decât în primele zile. Pentru că acum era mai clar ca niciodată pentru el, că povestea asta se va repeta în fiecare zi.
Se împotrivea și până la urmă, era firesc. Cine ar vrea să se despartă de mama pentru a rămâne cu persoane pe care nu le cunoaște? La vârsta de doar trei ani…
Cum am supraviețuit în timpul adaptării?
Am povestit în articol cum am trăit noi acomodarea, cum am trecut prin ea și ce a lăsat în urma ei.
Adaptare ușoară tuturor! Lăsați lacrimile să curgă, să fie plânse, toate la timpul lor, cu rostul lor…
Search